CuvinteInjurioase

Ovidiu Olaru

Nu poţi să-ţi încerci pana cu speranţă în sfera prozei. Prozaici, sau prozatori, sunt prea mulţi. Sau? Numai dacă ai un stil mai special. În rest, proza pare din punct de vedere stilistic depăşită. Iar poezia ia calea vizualului. Se diluează. Ce poezie mai e un singur cuvânt, repetat de infinite ori şi aranjat în forma unei piramide? Să fim serioşi, decât poezia urbano-jegoasă, mai bine tăcerea. Decât proză seacă în versuri lipsite de orice fel de muzicalitate/prozodie/limbaj metaforic, mai bine lectura clasicilor. Decât vulgaritatea adusă la rang de artă, orice.

Nu îi pot înţelege defel pe cei ce găsesc o frumuseţe ascunsă în hidoşenia asfaltului. A apărut o poezie a cotidianului, liricul liniei drepte, şi mai există poezia conceptelor. Adică cuvinte aruncate în diferite forme sau o tentativă de-a readuce la viaţă automatismul suprarealiştilor. Nimeni nu neagă, totuşi, existenţa talentului real în sânul acestui gunoi veleitar. Nu ştiu cine-a spus-o, dar a pus degetul pe rană : “Literatura modernă e ca sushi-ul: Toată lumea pretinde că-i place, dar în realitate e doar peşte crud cu orez.” Iar duhoarea, să zicem nu de peşte, ci de artificial a poeziei şi prin extensie a artei actuale e mai mult decât evidentă.

Există o inflaţie teribilă de semi, cvasi şi pseudoartişti. Iubiţi de toată lumea şi neînţeleşi de nimeni. Nu pentru că cei care gustă arta s-ar înşela crezând că percep mesajul, şi nu pentru că artiştii s-ar înşela crezând că au un mesaj, şi cu siguranţă nu pentru că mesajul ar fi prea elevat şi opera de artă prea înaltă pentru a fi percepută. Nu. Primele două laolaltă. Artistul se înşeală şi cel care-l primeşte se înşeală.

Cu cât mesajul devine mai abstract, cu atât devine mai uşor de reprezentat. Aş putea trânti pe o pânză o cutie de vopsea neagră şi-aş numi-o “moartea”. Eu m-aş înşela crezând c-am făcut mare ispravă, iar cel care-ar privi tabloul l-ar lăuda convingându-se că e bun. Mesajul meu a apărut pe pânză mijlocit prin culoarea neagră, dar mult mai puţin mijlocit decât dacă aş fi înfăţişat o înmormântare în cele mai mici detalii. Ori ce poate fi mai puţin mijlocit decât o culoare, o singură, uşor de aplicat, culoare? Dacă arta are farmec prin faptul că e creată cu atâta trudă, contemporaneitatea l-a ucis.

Ce se întâmplă e că forma se apropie într-atât de mult de conţinut încât cele două se confundă.
Ceea ce e totalmente eronat. Transformată în muzică, majoritatea picturii actuale, de exemplu, ar fi un singur ton continuat până când ascultătorul ar fi extaziat. Sau ar adormi. Sau o salată de sunete disonante şi obositoare, ce-ar avea valoare numai prin faptul că nu reprezintă nimic. Iar explicaţia pe care artistul ţi-o dă, rânjind ca un bou, e că „Înţelegi ce vrei!”. De parcă tu, umilul art-gurmand, eşti un semidoct de nu-l pricepi pe el, pe el artistul!

În fine, probabil cea mai mare contribuţie o aduce în lirica (şi în arta) actuală autosugestia.