Biblioteca sau Paradisul posibil

Ovidiu Olaru,
cititor astrist, 17 ani

Ce se poate scrie ori spune despre o bibliotecă? În primul rând, că e o bibliotecă. Intri în ea lepădat de tine însuţi. Te descalţi la intrare de toate prejudecăţile, ca într-o locuinţă japoneză.

Biblioteca e de multe ori o clădire cu iz modern. Înşelător, desigur. Deasupra intrării, un cuvânt ca o formulă de alchimie: Bibliotecă. Cuvânt nici lung, nici scurt, uşor de înţeles, şi totodată greu de pătruns. Precum cuvântul „război”, e inofensiv şi inventat parcă pentru exerciţii de pronunţie. Dar bibliotecile sunt de mai multe feluri. Există biblioteci plictisite, situate în clădiri noi, fără pretenţia de-a se deosebi prin aspect de alte construcţii din jur, există biblioteci de cartier, amărâte biblioteci surghiunite la parterul vreunui bloc, şi există biblioteci veritabile, greoaie construcţii din secolul nouăsprezece, cu ornamente aurite şi busturi de scriitori iluştri la intrare, cu rafturi până-n tavan şi bibliotecari care cu timpul au căpătat izul de colb şi pasivitatea volumelor pe care le păzesc cu ochi de cerber.

Fie mici sau mari, moderne sau cu tradiţie, de cartier sau arhicunoscute, toate bibliotecile se asemănă. Toate adăpostesc cărţi. Toate au un aer solemn şi religios. Pe bună dreptate: ce poate fi mai impresionant decât patru pereţi ce-ascund între ei lumea-ntreagă?

Cărţile, într-un anume sens, se aseamănă cu fructele. Există cărţi cu coaja tare, există cărţi cu coaja puternic colorată şi cărţi cu coaja putredă pe-alături. Există cărţi cu multă zeamă, cărţi fără gust, cu seminţe puţine sau deloc, pe care le mănânci fără plăcere, închizând ochii sau strâmbându-te. Există cărţi la care seminţele sunt la suprafaţa fructului şi ţi-e uşor să le culegi, există fructe cu multă pulpă, şi ca să poţi culege vreo sămânţă, mănânci mult şi fără spor. Există cărţi al căror gust îl ţii minte mult timp după ce le-ai gustat, există cărţi pe care le guşti cu dezamăgire sau cărţi acre, greu de înghiţit. Există cărţi care promit, neoferind nimic, cărţi cu gustul fad sau cărţi amare, iubite aparent de toată lumea, cu excepţia ta. Există cărţi cu atâtea seminţe încât e sigur că nu vor găsi pământ destul să crească, şi cărţi cu forme bizare şi-un gust amăgitor. Fructe poetice le spune ăstora din urmă, şi-au un uşor iz de tutun şi sudoare înăbuşită-n aburi de alcool, amintind de pomul din care sunt culese. Şi mereu acea bolboroseală magică, amintind de-o incantaţie păgână.

Există cărţi de toate felurile, însă nu există cărţi bune sau cărţi rele. Fructele nu cunosc morala noastră searbădă. În prefaţa cărţii sale „Portretul lui Dorian Grey”, Oscar Wilde face o observaţie foarte justă: nu există cărţi bune sau cărţi rele, ci numai cărţi bine scrise sau cărţi prost scrise. Principiul estetic înainte de toate. Iar dacă frumosul coincidea cu binele în antichitate, lucrurile nu mai stau aşa în prezent.

Eşti acum în interiorul bibliotecii. Iată, la dreapta ta se află literatura franceză. Franţa deci, mintea Franţei se găseşte la dreapta ta. Iată, în stânga ta stă Germania, ţeapănă ca o păpuşă-n galantar. Iar tu nu te poţi rătăci pe această hartă a cărţilor, căci nu te îndrepţi spre o ţintă anume, ci mergi spre toate literaturile deodată, pe marea cu rechini a cuvântului.

Cuvântul. Îl prinzi între dinţi, îl tachinezi cu vârful limbii, îl stâlceşti sau îl striveşti de cerul gurii, îl scuipi flegmatic, îl strigi, îl şopteşti, iar dacă n-ai chef, nici nu-i dai naştere. E docil şi misterios. E discret, căci poate fi spus la ureche. E rău : poţi arde cu el. Există puţine şanse să te răneşti întrebuinţându-l. Dacă îl arunci prea departe şi loveşti pe cineva cu el, te poţi trezi la rândul tău lovit. Dar cuvintele sunt în genere obediente. Asta dacă nu eşti scriitor. Când scrii, cuvintele tale zboară în toate părţile. În mod sigur vei lovi pe cineva. În mod sigur vei fi lovit.

Walt Whitman atingea cărţile cu sentimentul apropierii de o fiinţă umană. Edmondo de Amicis vedea într-o locuinţă fără cărţi o notă de vulg, iar Jorge Luis Borges spunea : ”Mi-am imaginat întotdeauna paradisul ca o bibliotecă”. Aparent i-a plăcut într-atât de mult acolo, încât nu s-a mai întors să ne spună dacă paradisul există (iar în cazul acesta, nu putea lua, pentru el, decât forma unei biblioteci) sau nu. E mai cuminte aşadar şi mai la-ndemână pentru mine să-l parafrazez, spunând că întotdeauna mi-am imaginat biblioteca precum un paradis.