S-a născut în ziua de 23 mai 1944 la Sibiu, într-o familie pe care o descrie ca fiind simplă și frumoasă. Chiar dacă a rămas orfană de tată, la vârsta de 8 ani, mama a avut grijă ca ea și fratele mai mic să primească educația standard pentru acea vreme, din care nu lipseau orele particulare de balet și pian, precum și învățarea în casă a limbii germane și maghiare. Urmele adânci ale războiului nu au speriat-o pe mama Evei, care a ținut întreaga familie din pensia de urmaș și din cele meșterite la mașina de cusut.
Tot de la mamă a moștenit dragostea pentru lectură, precum și acordarea necondiționată ajutorului, uneori prin sacrificiul personal. Prioritate.
Vocea Evei este metalică și clară, chiar și atunci când își povestește viața activând fila de memorie în care descrie fetița de odinioară, fascinată de basmele lumii și mai cu seamă de zânele bune. Zâmbește rar, dar atunci când o face te umpli de lumina acelui zâmbet-giuvaier.
Așa s-a întâmplat când am întrebat-o ce i-ar șopti fetiței de altădată, cea care se ascundea în cel mai îndepărtat ungher al casei, împreună cu cărți uriașe despre uriași. Mi-a zâmbit, răspunzând că ar ruga-o să fie mai îndrăzneață și să arate mai mult din ceea ce poate.
Despre adolescență vorbește fără pasiune: o etapă, timpuri grele, probleme de tot felul, dar care se pierdeau în momentul în care pășea în biblioteca ASTRA. De la zece ani este nelipsită dintre rafturile bibliotecii, acest refugiu fantastic, acest reper existențial ale cărui povești și sfaturi i-au dat curajul să meargă înainte, indiferent de obstacole sau dezamăgiri.
Nu regretă nimic, iar dacă este întrebată ce prețuiește cel mai mult în lume, răspunsul vine fără ezitare: profesia, de asistentă medicală în cel mai dramatic, dar și cel mai important compartiment din domeniul sanitar: secția de chirurgie și reanimare. Și iată cum, s-a lăsat convinsă de către zânele bune pentru a fi permanent de gardă, în serviciul celor aflați la granița dintre viață și moarte.
Pentru această meserie nu a avut niciun model în familie sau între apropiați, însă își amintește cu nostalgie de romanul Trupuri și suflete al lui Maxence Van Der Meersch, apoi de El-Kahim-ul lui John Knittel, apoi de Citadela lui Cronin, apoi vocea rămâne suspendată, alături de imaginile amalgamate din cele două planuri, real și ideal. Și din nou, zâmbetul rar se instalează discret, mai mult în geană, decât pe conturul buzelor, încă frumoase. O viață dedicată omului, trei schimburi, fără oboseală, 24 de ore, 48 de ore, nu mai conta.
Și nu lăsa planurile să se amestece, fiind un profesionist în adevăratul sens al cuvântului, într-un timp în care statutul asistentului era diferit de cel de azi, la fel ca relația din el și medic. Nu s-a identificat cu personajul suferind, nu empatiza cu el, realizând că această atitudine era singura formă de a supraviețui și de a lăsa suferința lumii departe de casă, de locul unde se odihnea, pentru ca în scurt timp să se urce cu forțele refăcute pe baricadele lumii.
Nu a avut copii, poate și pentru că s-a căsătorit destul de târziu pentru astfel de experiențe existențiale: ”Nu am avut timp!”
Când te găsești o viață întreagă lângă rana deschisă, bătrânețea pare o bagatelă. Când a ieșit la pensie, nu a făcut din această etapă o dramă și nici un motiv de lamentări sterile. Astfel, imediat după decizie, s-a înscris ca asistent voluntar la unul din căminele de bătrâni, unde a încercat să revoluționeze statutul vârstnicului aflat într-o astfel de comunitate.
”Acest popor nu știe să îmbătrânească”, mi-a spus, ”trebuie să facem ceva în privința asta” și astfel, am pus împreună bazele unui curs de dezvoltare personală pentru vârsta a treia. Din dialogul cu Eva am aflat că nu ai voie să spui unui om că este bătrân, decât dată a împlinit vârsta de 80 de ani. Până la această bornă temporală oamenii se consideră doar ”în vârstă”. De aici o sumedenie de sensibilități, orgolii, frustrări, pentru care societatea, devoratoare de tinerețe, nu are nicio soluție.
În seria de activități dedicate vârstnicilor și bătrânilor din azilul de pe strada G. Coșbuc, aș marca activarea bibliotecii din acest așezământ al celor uitați. Pe lângă lectură, i-a învățat să joace table, remmy și alte jocuri de societate care, câteodată, pot fenta trecerea timpului, făcând-o mai ușoară.
”Este greu să fii bătrân în ziua de azi, pentru că mai mult decât în oricare alt timp al istoriei, bătrânul se simte exclus din societate”. Notez cu atenție cuvintele Evei și deja îmi creionez manifestul ce-l vom contura împreună. La urma urmelor, peste câțiva ani, sunt sigură că voi fi într-o postură revoluționară similară. Ireversibil.
Cu prudență pun ultima întrebare: Eva, spune-mi dacă există ceva pentru care ai lupta, indiferent de vârsta înscrisă pe actele de identitate? Mă privește asemenea unui camarad de front și-mi spune: Anca, viața este un chin personal, dar la urma urmelor o experiență care merită tot efortul, pentru că te obligă să descoperi în fiecare secundă lucruri noi. Indiferent de vârstă, lupt cu toată forța împotriva brutalității și a aroganței.
Închid laptopul și umerii noștri se apropie mai mult, iar cuvintele încep să danseze în jur. Bariera vârstei a căzut instantaneu, iar culorile spiritelor noastre compun cu pasiune un tablou din care cel care îl va privi atent va descifra o recomandare autentică împotriva durerilor și a fricii de bătrânețe purtând parafa/sigil a Evei, zâna bună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu