Vineri, 28 noiembrie 2014, la orele
18:00, în Foaierul Bibliotecii Județene ASTRA Sibiu (corp B) va avea loc
vernisajul expoziției de artă plastică HIBERNALIS a tânărului artist sibian
Andy Ciocan. Alături de el, a invitat trei buni prieteni, pe actorii Monika
Tompos și Alexandru Curta, și pe violoncelistul Silviu Chiorlise, care
printr-un exercițiu de interpretare vor ghida publicul în lumea compusă de
Andy.
Un vernisaj cu lucrări speciale
prezentate de oameni buni și frumoși.
Expoziția va putea fi vizionată până în
date de 6 decembrie 2014.
ATMO_SFERA
Există în fiecare acțiune, oricât de
mare sau mică, un moment de repaos. Orice merge trebuie să se și oprească din când
în când. E parcursul firesc al lucrurilor. Ne oprim ca să înțelegem, ne oprim
ca să ne bucuram, ne oprim pentru că am obosit sau pentru că vrem să ne tragem
sufletul și să pornim mai departe.
Sunt și momente când nu noi controlăm
ceasul biologic, ci o forță exterioară. Vânătorul pășește cu grijă, înaintează
concentrat spre mijlocul pădurii. Ochii lui caută atent prada. Caută printre
trunchiurile copacilor, prin hățișuri, crengi uscate trosnesc sub pașii lui; la
un moment dat își ridică privirea spre vârfurile copacilor și rămâne surprins
de liniștea din jur, amorțeala locului îl cuprinde și îl include.
Aproape a uitat de ce se află acolo.
Vede crengile desfrunzite, pentru prima dată simte frigul; își dă seama că n-a
urmat nici o potecă, el cunoaște bine locul acesta, dar își aduce aminte totuși
din copilărie de sfatul bunicului care îi spunea să lase urme în zăpadă ca să știe
pe unde să se întoarcă acasă. Dar încă n-a venit zăpada. Privește covorul de
frunze uscate, întinde mâna spre trunchiul unui copac, îl atinge și își dă
seama că nimic nu vrea să fie deranjat. Pădurea de data asta nu-i lasă nici o
poveste decât pe cea pe care și-o poate face singur. Simte, asemenea ursului,
nevoia colibei și pornește spre casa. La marginea pădurii se oprește o clipă și
privește în depărtare. Peste toate s-a așternut aceeași liniște ce se cuibărește
și în sufletul lui. Coboară încet spre vale, nici urmă de vietate. Doar un
măgar, părăsit parcă, rumegă în tăcere.
Omul trece mai departe, vede satul, coșurile
fumegânde și toate îi par neobișnuit de așezate. Intră în ogradă și își mai
aruncă odată privirea în zare, peste gard, ca și când ar încerca să se agațe de
ceva. Pășește peste prag și toate îi par atât de noi in casa lui. O mângâiere
dată pe creștet fiului cel mare ce meșterește o figurină de lut. Din leagăn se
aud scâncetele celui mic. Tatăl se apropie și îi sărută fruntea și ochii aceia
mici, ochii prin care el n-a mai privit astfel demult.
Se așează lângă sobă și lasă căldura să-l
cuprindă. Femeia a uitat deschisă ușa cămării prin care el vede cât de bune și
așezate sunt toate. Iese pe prispă, își strânge haina pe el și rămâne un timp
acolo. Seara coboară grea, umplându-l cu toată beatitudinea momentului. Peste
un timp aude cum în casă toți se pregătesc de culcare. Târziu, se dezmeticește din
starea aceasta și simte nevoia căldurii femeii lui, are nevoie de îmbrățișarea și
dragostea ei. Pe neauzite intră în casă și se așează lângă ea în așternut,
închide ochii și în minte îi răsună un singur gând:
“A mai trecut un an.”
